O trăsură vă rog?

Răpus de zăduful amiezei, domnul Caragea a scurs ultima gură de sifon din păhărelul cu buline galbene. Și-a șters sudoarea de sub pălăria și s-a ridicat greoi de pe scaunul alb de fier forjat. La drum, un birjar zăbovea la umbra unui castan bătrân aflat în curtea Demetriade. Domnul Caragea îi face un semn iar trăsura se urnește înspre el. Căldură mare domnule. Pe Mircea Geoană 17 te rog. Orașul trepida sub arșița de iulie, praful ulițelor nepavate îmbrăca în ținute desuete verdele castanilor, plopilor ori smochinilor, madame colțuroase forfoteau prin piață, domni bine făceau politică la colț. Birjarul se întoarce cu respect spre clientul său, întrebându-l discret: S-o iau pe Antonescu sau pe Vadim? Băsescu e blocată…se demolează la Vila Boc și stau milogii la pândă pentru o pâine, un bibelou…

Domnul Caragea n-a schițat nici o panică. A ridicat din umeri, a pufăit a dilemă apoi a răspuns moale și lung, fără grabă: nu, ia-o pe Iliescu…aș vrea să-mi scald nițel ochii în vestigiile epocii trecute. Birjarul execută, cotind dreapta pe Aleea Vanghelie, arteră cunoscută pentru faptul că este un mic centru universitar: Liceul de Limba Română G. Pruteanu și Școală Primară cu clasele 1-4 Sf. Elena Udrea. Spre capătul aleii, birjarul face rondul din Piața Năstase și apoi direct pe Iliescu. Superb peisaj. Vile vechi pe de-o parte și de alta a străzii, platani înalți pe mijloc, arcade cu blazoane vechi din vremea socialismului timpuriu, vitralii savuroase, garduri de fier forjat cu inițiale înglobate în sânul porții, zorele colorate ori verzi cățărate libere pe statui albe înfipte în fântâni arteziene ori ferestre înflorate cu geamurile larg deschise spre livinguri tronate de piane ori tablouri.

La puțul din capătul străzii stăteau tinerii artiști care sperau să ajungă iconuri ale timpului lor; se răcoreau cu apă din căuș apoi se spălau pe ceafă. Apoi se retrăgeau în părculețul Ceaușescu de pe Iliescu nr. 89 și scriau poezii, cântau sau filosofau. Parcul Ceaușescu este fosta grădină de vară Dej a vilei Lenin, donată după moartea proprietarului administrație locale și transformată în parc public de către primarul Ion Iliescu, cel care a locuit pe strada care astăzi îi poartă numele și care înainte se numea Eugen Cristescu. Frumoasă priveliște…mereu parcă strada asta a avut același farmec inalterabil. Birjarul zâmbește și apoi răspunde plin de satisfacție: cum domnule…unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Din Iliescu, birjarul iese în bulevardul central, Klaus Johannis care dă spre Aleea Antonescu și strada Mircea Geoană. Însă ambele intrări sunt blocate la ora deplasării de două grupuri de greviști care scandează Jos Regele! Jos Regele! Se îndreptau spre bulevardul Băsescu prin care intrarea din Johannis se face prin aleea Negoiță și Croitoru, două străduțe de tranzit, sărăcioase și murdare. Iar grevă domnule…iar grevă. Suntem o țară de greviști. Acum trebuie să stăm pe loc, căci n-avem pe unde s-o luăm, exclamă birjarul nervos.

Nu poți s-o iei pe Vadim?

Nu domnule…au închis-o mafioții acum 20 de ani și de atunci este rău famată. Trupe de comando locale, poeți care scriu orice și oricând pentru o dușcă, nepavată…păcat însă de frumoasele case de-acolo, lăsate în paragină…

Of domnule…mă tem c-o voi lua pe jos, exclamă domnul Caragea ștergându-și sudoare și plătind birjarul pentru cursă.

Desigur domnule…mai bine pe jos decât pe loc.

 

De cealaltă parte a intimității

Intimitate…ce cuvânt frumos. Teama de a fi observat, de a trage cumva, cineva, cu ochiul prin crăpătura draperiei, de a observa cu marginea ochiului gâtul descoperit al domnișoarei de alături, obsesia nudului scufundat în noapte ce se preumblă parcă în secret prin odaie, șoldurile luminate difuz prin geamul murdar de luminile colorate ale reclamelor de pe bulevard, spaima unei atingeri nepotrivite, emoția din spatele tuturor celor de mai sus.

Inimitatea este ca o capelă așezată pe misticul mal mediteranean al sexualității, ce presupune deopotrivă singurătate și împărtășire, drama și fericire. Intimitatea este ca o pasăre albă ce se vede în linii mari de departe prin negură înserării, dar este imposibil de atins în liniile sale…intime. O urmărești cu privirea galeșă în timp ce atinge marea din zare, căutându-i perfecțiunea ce îi este recomandată de absolutele mișcări delicate și pline de nuanțe mov și roșiatice ce le desenează în umbre și lumini pe șevaletul apusului. Trage după ea misterioasa aură de tragedie și păcat a nopții ce va să cadă între doi, oricare ar fi ei și orice ar aștepta unul de altul.

Intimitatea este un moment de ezitare și dorință maximă, înfăptuit în cripta lăuntrică a conștiinței, unde Necurații plăcerii se zbat căutând fragede iluzii din care să muște. Intimitatea este panica unei despărțiri ce ar putea să vină oricând, lovind fără milă iluzoriile nemărginiri ale perfecțiunii. Momentul tăcerii depline. Doar momentul cuprins între secunda O și secunda 1. Atât. Înainte de O este trecutul intangibil iar dupa 1 doar iluzie și incertitudine. Intimitatea este pulberea de emoție ce umple spațiul dintre O și 1 fără a îi impune spații și nevralgii.

Angoasa intimității ascunde pasiunea teribilă ce singură deschide ferestrele largi spre misticul mal al sexualității. Durerea pasională și fiecare cm de trup cuprins cu ochii minții descriu esența intimității văzută larg, departe, brăzdând cerurile.

Intimitate este breteaua care cade. Părul care se desprinde. Ochiul care se închide pe jumătate. Deliciul cafeniu de pe umerii goi. Singurătatea privitului din umbră. Ultima rază de lumină ce îți dă voie să îi găsești numele privind-o…

De cealaltă parte a intimității nu știm ce se află…

Le vent vous portera

Principiul de bază al statorniciei este omul. De la el pleacă rădăcinile, de la el se frâng. O cultură nu poate atrage ceea ce omul reține. O cultură poate incita dar nu poate pune stăpânire pe spirit decât într-un context de împrejurări în care spiritul este fie pustiit de ticăloase vânturi existențiale, fie nu are corespondent în alt spirit. Perspectiva traumatizantă a statorniciei precoce poate mutila instinctele spiritului de sedimentare, de atașare decisivă față de oameni sau locuri. Teama aripirilor frânte prea devreme poate împinge spiritul spre înalturi imense, spre zări neștiute, spre orice loc de unde prăpădul să nu se mai zărească.

Acolo, omul se schimbă. Revine la stadiul incipient de emoționalitate francă și vulnerabilă, devine neutru din punct de vedere al tragediilor trecute, redescoperă sensul vieții și, într-un final, se redescoperă pe sine. Trecutul său se reformoluează folosind o matrice nouă în centrul căreia există valori preponderent noi, în baza cărora plasează pe axa fericirii sale, prioritatea și rezerva, drama și extrazul, uitarea și prezentul. Omul are proprietatea divină de a se adapta și readapta, probabil, la nesfârșit.

Fiecare om este dator să își trăiască fericirea. A o defini cu exactitate sau a o căuta este la fel de inutil. A o intui este primul pas spre a o trăi. Fericirea poate consta într-un melanj eterogen de drame, pasiuni, împliniri, neajunsuri, inutilități de sine, extazuri mistice, nețărmuriri spirituale sau, din contră, limite personale. Fericirea nu trebuie să fie tangabilă și delimitată, altfel și-ar pierde valoarea intrinsecă.

În fața statorniciei precum și în fața exilului din calea statorniciei, omul trebuie să fie conștient tot timpul de datoria pe care o are în fața propriei sale vieți: fericirea. Iar fericirea nu poate fi trăită cu spiritul și conștiința după gratii precum albatroșii nu își pot hrăni puii dacă au o aripă rănită.

Să aveți toate pânzele sus!