Principiul de bază al statorniciei este omul. De la el pleacă rădăcinile, de la el se frâng. O cultură nu poate atrage ceea ce omul reține. O cultură poate incita dar nu poate pune stăpânire pe spirit decât într-un context de împrejurări în care spiritul este fie pustiit de ticăloase vânturi existențiale, fie nu are corespondent în alt spirit. Perspectiva traumatizantă a statorniciei precoce poate mutila instinctele spiritului de sedimentare, de atașare decisivă față de oameni sau locuri. Teama aripirilor frânte prea devreme poate împinge spiritul spre înalturi imense, spre zări neștiute, spre orice loc de unde prăpădul să nu se mai zărească.
Acolo, omul se schimbă. Revine la stadiul incipient de emoționalitate francă și vulnerabilă, devine neutru din punct de vedere al tragediilor trecute, redescoperă sensul vieții și, într-un final, se redescoperă pe sine. Trecutul său se reformoluează folosind o matrice nouă în centrul căreia există valori preponderent noi, în baza cărora plasează pe axa fericirii sale, prioritatea și rezerva, drama și extrazul, uitarea și prezentul. Omul are proprietatea divină de a se adapta și readapta, probabil, la nesfârșit.
Fiecare om este dator să își trăiască fericirea. A o defini cu exactitate sau a o căuta este la fel de inutil. A o intui este primul pas spre a o trăi. Fericirea poate consta într-un melanj eterogen de drame, pasiuni, împliniri, neajunsuri, inutilități de sine, extazuri mistice, nețărmuriri spirituale sau, din contră, limite personale. Fericirea nu trebuie să fie tangabilă și delimitată, altfel și-ar pierde valoarea intrinsecă.
În fața statorniciei precum și în fața exilului din calea statorniciei, omul trebuie să fie conștient tot timpul de datoria pe care o are în fața propriei sale vieți: fericirea. Iar fericirea nu poate fi trăită cu spiritul și conștiința după gratii precum albatroșii nu își pot hrăni puii dacă au o aripă rănită.
Să aveți toate pânzele sus!
