Atemporalitatea există pentru om doar în dimensiunea simbolică, acolo unde creația întâlnește rigoarea interpretării și furcile caudine ale rațiunii întodeauna subiectivă. Omul poate exista independent de moarte doar prin creație, prin ceea ce uneltește folosindu-se de semne și contexte culturale, de flexibilități și predispoziții ale semenilor săi. Interpretantul creației este întodeauna vulnerabil iar în măsura în care creația îi atinge punctele fragile (fie mot-a-mot fie prin evitarea lor) rațiunea va plasa creația în lumini dintre cele mai avantajoase. Astfel omul, ființă destinată morții fizice, trece în eternitatea simbolică prin ceea ce creează, prin ceea ce rămâne viu în urma sa chiar și după dispariția sa fizică.

Dar acest om atemporal prin lucrul mâinilor sale, caută întodeauna reforme interioare care să îi alimenteze renașterea. Omul poate admite moartea fizică, istorică, mai lesne decât moartea simbolică. Prin moarte simbolică, omul nu doar își admiră mizeria și își linge rănile ci și este obligat să superte gustul amar al umilinței. Pe când moartea istorică, este un act în urma căruia, umilința, dacă exista, nu este publică. Și prin ce renaște omul, mânat de temeri, angoase ori puseuri preventive dacă nu prin creație? Ce îi este omului mai la îndemână dacă nu creația?

Dar ce creează omul? Căci nu toți oamenii sunt înzestrați cu valențe artistice. Nu toți oamenii poartă în voalul conștiinței șevaletul ori vioara. Atunci omul creează vise. Iar visele îi poartă sufletul într-o criptă pe care niciun passe-partout nu o poate deschide pentru a viola embrionul lăuntric.

Din păcate visul pentru omul de astăzi este un stereotip pentru existența într-o sferă aflată departe de lanțurile de fier ale realității, cea care prin durere și chin, ridică omul spre cele mai înalte piscuri ale simțirii și conștienței. Dar nu visul este cel care exilează omul pe o Sf. Elena a incoerenței realiste, a traiului într-un balon suspendat. Ci negarea lui. Negarea visului împinge omul spre decesul simbolic, spre veșnica odihnă a spiritului său ucis înainte să își deschidă aripile.

Iar când visul nutrește zborul artistic, omul nu devine doar atemporal ci macină în dânsul toate pietrele realului pentru a scoate apoi din ele sculpturi ale tragediei sale, adevărate imortalizări ale spiritului aflat într-o permanentă renaștere.