Mi-am amintit de Pădurea Spânzuraților. Fiind mai la îndemână decât cartea am căutat filmul. Doar pentru a vedea din nou „omul”, instituția Omului pe care Pădurea Spânzuraților a pus-o excepțional în lumină. Instituție pe care astăzi o găsesc foarte validă, aproape crudă, supurând sânge ca un gâtlej înjunghiat. N-am priceput de ce romanul este destinat liceului. La acea vârstă rămâi în minte cu chipul verde al spânzuratului, nu cu „omul” în stare pură. Dar trecând pe aceasta…

Agitația din piețele țării mi-a amintit de Apostol Bologa. Un avocat al legii care pretindea valabilitatea acesteia dincolo de om și dincolo de conștiința unei vieți de om. Legea este lege, trădarea este o crimă și trebuie sancționată corespunzător. Dincolo de orice. Criza este criza. Un argument pe care stomacul pieței nu îl mai poate angaja în procesul digestiei. Un argument în baza căruia crima capătă proporții legale, în care dezumanizarea este parte a reformei. Cuvinte care, vorba lui Paler, sunt ca niște păstăi seci. Ceea ce mă pune pe gânduri nu este proporția pe care a luat-o marea mișcare de stradă. Nu faptul că nu-știu-câte orașe palpită sub vorbe grele și sub disperări populare mă îngrijorează cel mai tare. Altminteri toate acestea sunt firești atunci când cureaua se strânge sau când voința celor mulți se coagulează în jurul unui punct comun de interes.

Mă îngrijorează însă faptul că nu se face (poate momentan) o distincție clară între Piețe. Piața Victoriei și Piața Universității. Două epicentre ale mișcării. Una însă artificială, cu propulsie politică, lamentabilă, care amintește de cetățenii aduși din toată țara în capitală să-l plângă pe Dej dintr-o pornire jalnică de imitare a funerariilor lui Stalin. Alta mai puțin artificală, cu un fuselaj de simboluri foarte solid la îndemână, înrolând în oastea sa mai mult voluntari decât partizani. Distincția dintre cele două piețe trebuie făcut clar, sus și tare.

În Piața Victoriei este plin de cetățeni și membrii de partid. În Piața Universiătății încă mai găsim oameni. În Piața Victoriei se întâmplă violul unei revolte pornite din dezamăgire și disperare. Se întâmplă politizarea unei idei născute pentru libera exprimare, transformarea unui demers pentru libertate într-unul pentru voturi.

Arcul de Triumf era sufocat de noxele autobuzelor mari care roiau în rond, ba spre Televiziune ba spre Victoriei. Milițienii agitau brațele în aer, civilii în mașini mici înjurau printre dinți, șoferii de RATB dormitau fără grijă în Mercedes-urile comunitare. Era clar. Undeva se întâmpla un miting legal. O silă cumplită ieșea din mine precum voma. Furtunos și incontrolabil. Simțeam că suferința tuturor celor constipați în vezica puturoasă a traficului se datorează legalizării unei infracțiuni. Dacă USL-iștii, PNL-iștii, PSD-iștii sau cine s-o mai fi aflat în spatele mitingului nu și-ar fi băgat tentaculele veninoase în sânul unei mișcări libere, atunci poate aș mai fi crezut în voința celor mulți. Dar de aseară toate speranțele mele (naive, oricum) s-au dus pe apa sâmbetei.

Personal nu mai sper aproape la nimic. La ce să speri? Grecii ne-au făcut de râs pentru violențele din acea noapte parcă de duminică. Violențe care nici măcar nu s-au născut dintr-o ură adevărată și incontrolabilă. S-au născut din dorința de destabilizare și decredibilizare a „pieței”și din cine-știe-ce implicații de Servicii mai mult sau mai puțin secrete. Acum ne facem singuri de râs prin „colectivizarea” revoletei, prin „naționalizarea” unui spirit care începuse pe un drum bun. Mai bine se oprea totul în acea duminică a vandalismului regizat. Mai bine nu mai ieșea nimeni în stradă decât să iasă și să nu fie luat în serios. Sau decât să iasă și să o facă fără să știe în interesul altor canalii.

La ce să mai sper? Singura modalitate de eliberare era revolta. Revoltă care eventual să aducă în față un mediator, pe cineva care să verbalizeze huă-urile pieței, cineva care să puncteze ferm ceea ce „piața” striga sub forma JOS BĂSESCU! Un mediator care să nu fie un FSN-ist care să joace ingrat, inițial neinteresat de putere dar apoi să sară la gâtul ei. Un FSN-ist care să traducă piața și să o reprezinte, care să aibă un cuvânt legitim în economia relației cu cei de sus. Dar nu pot spera la aceasta. Este prea utopic pentru a mai face obiectul credinței.

Dacă nici în utopii nu mai pot crede, atunci cu siguranță nu mai pot crede în nimic. Ceea ce va să vie poartă semnul aceleași dezamăgiri și moșteniri canceroase. Ceea ce va să vie se îndreaptă spre același zadarnic eșec, fără ecou, fără sens. De așteptat cu atât mai puțin mai pot. Nu vreau să aștept același circ al prăbușirii, același teatru macabru care să ne dea opium doar ca să uităm temporar și să ne facem că suntem fericiți.
Nu mai vreau să aștept nimic, prefer să mă declar dezolat și singur.

Anunțuri

N-am mai scris de mult. De ce nu stiu. Dinspre rasarit vin nori grei de furtuna, cu aerul  apasat si sobru precum mina de otel a unui tren de noapte. Ma intreb de ce scriu. Nu am decis sa ma opresc din scris ci pur si simplu m-am trezit ca nu mai scriu. Ganduri goale, amortite de nesomn ori bautura. O frica existentiala greu de manevrat cu instrumentele ratiunii imi impietrea elanul. Oare ce o sa fac eu maine? Era intrebarea pe care zi de zi mi-o strecuram in minte. Noptilea se sfarsau aproape de zori iar ziua incepea la primele ore ale diminetii. Nici asa nici altminteri. Prea putin somn, prea multa oboseala. Dar oare cine se gandea la asta? Cand se insera zburam spre acelasi loc. Daca exista termenul de masura, atunci era valabil doar in afara noastra.Iar in afara noastra totul era ciudat si neadecvat.

Iar cand corabia prindea o viteza aproape gata sa sparga bariera timpului s-a intamplat ceva! Zarea s-a cutremurat, cerul si-a lepadat mantia de fier, nordul s-a inversat cu sudul iar totul a devenit brusc dominat de o liniste ireala. Pluteam pe mare ca si cum ne-am fi plimbat in parc.

Din cauza asta scriu!

Atemporalitatea există pentru om doar în dimensiunea simbolică, acolo unde creația întâlnește rigoarea interpretării și furcile caudine ale rațiunii întodeauna subiectivă. Omul poate exista independent de moarte doar prin creație, prin ceea ce uneltește folosindu-se de semne și contexte culturale, de flexibilități și predispoziții ale semenilor săi. Interpretantul creației este întodeauna vulnerabil iar în măsura în care creația îi atinge punctele fragile (fie mot-a-mot fie prin evitarea lor) rațiunea va plasa creația în lumini dintre cele mai avantajoase. Astfel omul, ființă destinată morții fizice, trece în eternitatea simbolică prin ceea ce creează, prin ceea ce rămâne viu în urma sa chiar și după dispariția sa fizică.

Dar acest om atemporal prin lucrul mâinilor sale, caută întodeauna reforme interioare care să îi alimenteze renașterea. Omul poate admite moartea fizică, istorică, mai lesne decât moartea simbolică. Prin moarte simbolică, omul nu doar își admiră mizeria și își linge rănile ci și este obligat să superte gustul amar al umilinței. Pe când moartea istorică, este un act în urma căruia, umilința, dacă exista, nu este publică. Și prin ce renaște omul, mânat de temeri, angoase ori puseuri preventive dacă nu prin creație? Ce îi este omului mai la îndemână dacă nu creația?

Dar ce creează omul? Căci nu toți oamenii sunt înzestrați cu valențe artistice. Nu toți oamenii poartă în voalul conștiinței șevaletul ori vioara. Atunci omul creează vise. Iar visele îi poartă sufletul într-o criptă pe care niciun passe-partout nu o poate deschide pentru a viola embrionul lăuntric.

Din păcate visul pentru omul de astăzi este un stereotip pentru existența într-o sferă aflată departe de lanțurile de fier ale realității, cea care prin durere și chin, ridică omul spre cele mai înalte piscuri ale simțirii și conștienței. Dar nu visul este cel care exilează omul pe o Sf. Elena a incoerenței realiste, a traiului într-un balon suspendat. Ci negarea lui. Negarea visului împinge omul spre decesul simbolic, spre veșnica odihnă a spiritului său ucis înainte să își deschidă aripile.

Iar când visul nutrește zborul artistic, omul nu devine doar atemporal ci macină în dânsul toate pietrele realului pentru a scoate apoi din ele sculpturi ale tragediei sale, adevărate imortalizări ale spiritului aflat într-o permanentă renaștere.